Libertatea visurilor

Cultura vazuta de ochii unui copil e pura,libera deoarece totul in jurul nostru e bazat in ziua de azi doar pe politica fiecaruia, sau ce-a impusa de societatea in care traim.
Viata este o foarte mare publicitate deoarece nu esti bagat in seama daca nu traiesti iesit din comun, daca nu respiri precum un catar si nu joci hora asa cum trebuie de la inceput.
Mereu avem impresia ca totul se invarte in jurul banilor lucru ce nu e adevarat, asta vrem noi sa credem si asta nu ne lasa in pace sa gandim ce e bine pentru noi si pentru fericirea ce e la un pas de noi.
Culmea e ca atunci cand zambesti nu totul ti se pare atat de roz, nu poti mereu sa ai un zambet adevarat asa cum e defapt, perfect... ci e macinat de ganduri grele.
Lumea toata iti spune cum sa traiesti insa nu toti cei care vorbesc si stiu pentru ca majoritatea care dau sfaturi de viata o au de rahat si nu isi dau seama ca prin ceea ce spun ne-o fac si pe a noastra la fel.
Atunci cand esti realizat in ceea ce ti-ai propus consideri ca totul s-a terminat, cand defapt de abia atunci incepe distractia, adica atunci totul incepe sa fie mai bine, sau mai rau depinde de cum continui acel ceva ce il dobandesti.
Mesterul in viata suntem noi, acele ganduri ce le avem ne creaza lumea in care traim si chiar daca dorim sa o schimbam pentru ca gandim negativ, va fi si mai rau... totul tine de ceea ce gandesti.
Lumea este o unitate ce ne tine pe toti stabili in societate. Inca traim in comunismul „trecut” , de ce spun asta!? Atunci cand totul a luat sfarsit in lumea comunista de sus, s-a dat defapt un nou start la o gandire comunista libertina deoarece toti credeam ca nu suntem asa, insa uitam un lucru, asa am fost crescuti si deci continuam ideea comunista, avem un pic de sambure albastru de care greu vom scapa. acum il cultivam fara sa ne dam seama, fapt pentru care ar trebui sa ne ingrijoram.
Gandul tau e acel lucru la care ar trebui sa te astepti pentru ca oricand se poate indeplini. Singurele sentimente clare pe care le descri mereu fara sa iti dai seama sunt acelea care le comunici prin expresia fetei.
Atunci cand politicianul e alaturi de tine, defapt te minte frumos pentru ca isi face lui bine si lumii sale de vipere.
Ca o persoana sa fie credibila in cazul in care nu are argumente pe care sa le creada si el doreste doar sa faca lumea din jurul sau sa il creada se transforma intr-un politician. Mintea lui e o conexiune continua intre doua minciuni ce trebuie mereu legate de realitatea pe care doreste s-o deghizeze.
Cultura noastra este intr-o continua schimbare si suntem in general niste copi ale occidentalului, sau orientalului pentru ca dorim sa fim in rand cu lumea insa nu putem sa gandim si altfel? Nu putem avea nimic al nostru pe care sa il veneram si sa il urcam pe post de tel in lumea asta dupa care ar putea sa se ia si ceilalti? Se pare ca generatiile care au trecut sunt niste oameni ce nu se respecta si nu doresc decat mila din partea lumii de sus, lucru care nu e foarte imbucurator pentru vremurile in care traim pentru ca ne face sa ne gandim ca poate si noi suntem la fel. Noi nu putem avea gandirea lor? Ba da putem... insa nu avem curajul necesar sa o descoperim ca pe o putere aceasta gandire.
Tin minte cand o persoana draga mi-a spus, intr-un moment de criza personala, ca ceea ce crezi se poate indeplini cu ajutorul gandirii pozitive. Adica atunci cand aspiri de exemplu la un post mare si te gandesti ca nu o sa il ai, atunci sa fi sigur ca nu o sa il ai pentru ca ai gandit negativ, insa daca esti optimist si gandesti ca ai sanse atunci sigur o sa fie bine pentru ca energia pozitiva pe care ai transformat-o in ganduri clare, de viitor sunt tiparite in cartea vietii tale. Sunt multe lucruri de spus in acest caz, exista o intreaga teorie despre puterea gandurilor insa subiectul principal pe care vreau sa il dezvolt este ca daca vrei orice se poate nu trebuie decat sa gandesti.
Principala sursa de inspiratie care o are in general un scriitor e lumea care si-a creat-o singur prin experienta vietii sale de pana atunci.
Frumusetea prefacuta intr-un strop de parfum pur intr-o licoare de sticla este iubirea transformata in minunile vietii precum un catel micut, o pisicuta jucausa, un iepure alb cu ochii rosii, o petala inmiresmata sau o creanga de corcodus inflorit. Sperantele din viata noastra ne fac sa avem vise, visele sunt mereu transformate in realitate prin ganduri si gandurile mereu au greutatea lor. Dupa cum stim ca speranta moare mereu ultima, mereu vor exista vise, si la randul lor si gandurile vor prinde viata in mintea noastra.
Tot timpul suntem ghidati de ceea ce credem, insa niciodata nu ne-am pus problema daca e real totul, daca noi nu traim in imaginatia unui om nebun ce nu are altceva de facut decat sa ne creeze? Raspunsul nu il are nici unul dintre noi, doar pareri si asta nu e de ajuns. Asa e si cu adevarul, in fiecare din noi exista un strop de adevar pentru ca daca am reusi sa cunoastem acest adevar atunci am fi Dumnezeu, pentru ca El e adevarul pur si deci niciodata nu poti spune ca ceva e in totatilate adevarat, nu ramane decat sa speri ca e adevarat intr-o mica masura. Cand vom intelege asta atunci putem spune ca suntem pe drumul in care vom intelege viata.
Eu consider ca nimeni nu poate da sfaturi atat timp cat viata sa nu e fericita pentru ca nu poti mereu sa falsezi un zambet doar ca sa arati lumi ca totul e bine. Nu trebuie sa iti pese de lume atunci cand esti fericit, eu asta stiu sigur ca nu lumea iti pune pe masa si nu lumea iti iarta greselile. Multi se ascund de adevar, alearga cand vad ca se indreapta spre ei, stiu ca adevarul doare dar mult mai bine e sa il cunosti pentru ca astfel esti impacat cu tine insuti, si mai ales cu cei din jurul tau.
In general iubim persoanele care nu fac altceva decat sa ne inrautateasca viata si persoanele care ar muri pentru noi le ignoram si poate din cauza asta lumea nu e ce ar trebui sa fie, un loc pentru a trai fericit, un loc in care paradisul ar trebui sa straluceasca mereu emanandu-si frumusetea.
O lume perfecta e mereu infantila pentru ca nu exista.
O lume imaginara mereu e perfecta pentru ca exista doar in mintea celui care a creat-o.
Primul lucru care ar trebui sa ne apara in minte cand ne trezim ar trebui sa fie recunostinta pentru ceea ce avem pentru ca astfel putem avea si mai multe si lucrurile ascestea sunt posibile si desigur cat se poate de adevarate. Totul tine de ceea ce ai in cap pentru ca nu oricine stie cum e sa traiesti cu adevarat, nu oricine stie ce inseamna sa iubesti, sa speri, sa te bucuri de lucruri marunte, sa visezi si sa crezi.
Uni spun lucruri care nu le pot intelege si asta arata cat de bine impusa e cultura noastra copiata si pe deasupra acestea pot fi afirmatii false ce distrug realitatea trecuta sau prezenta...cea viitoare se creaza astfel in minciuna.
Nu totul depinde de cum gandesti ci de cum receptezi unele lucruri pentru ca tu degeaba gandesti intr-un fel si vine o alta persoana si isi impune punctul de vedere astfel incat te face sa il ai si tu, atunci ar trebui sa selectezi ce te intereseaza si sa-i descoperi esenta de adevar.
Poti pluti pe o petala de trandafir?... nu sti? Inainte toti cunosteam raspunsul la aceasta intrebare, insa acum ne da dureri de cap si ne face sa zicem ca acea persoana care a pus aceasta intrebare e tignita si ca habar nu are ce vorbeste. Totul depinde de tine. Raspunsul se afla in fiecare din noi, la fel ca adevarul.
Uneori linistea sufletului o cautam in imposibil ... imposibil putin spus dar e o miniatura a cuvantului in sine, a sensului adevarat ce imaginabil ne poate da sperante ca il ajungem si asta da viata uneori la vise.
Culmea e ca atunci cand totul ti se pare stins cineva e langa tine si te racoreste doar prin o simpla mangaiere de care ai nevoie in momentul acela si asta ne face unici pe acest pamant....exista in fiecare din noi un suflet mare care depinde de noi cum il modelam...poate ramane firav ca a unui copil, aspru ca a unui om rautacios sau poate fi de gheata ca a unui om ce isi ascunde sentimentele incercand sa le controleze sau sa nu simta deloc.
Niciodata nu am putut sa imi imaginez cum e sa fi oarecum fericit in totalitate...multumit in intregime ... satisfacut din toate punctele de vedere. Multe se pot spune aici insa nu e cazul pentru ca nu poti accepta niciodata un lucru perfect pentru ca ascunde ceva putred.
De cand am reusit si eu sa ma cunosc cat de cat si sa cunosc si persoanele din jurul meu am reusit sa descopar ca ceea ce te face om e respectul de sine si faptul ca am invatat multe din multe parti ma facut sa inteleg asta mai bine. Stiu doar ca atunci cand tu te uiti in oglinda si vezi ceva mare asa vad si cei din jurul tau. Daca toti am fi la fel...lumea ar fi plictisitoare. Am invatat in viata ca nu totul se rezuma la tine, ca cei din jur au nevoie si ei de ajutorul tau chiar daca acela ar fi doar o vorba dulce sau o palma peste fata.
Primesc sperante de peste tot din jurul meu, alegerea imi apartine si asta ar trebui sa ma faca o persoana puternica insa nu totdeauna ce vad toti asta si simt eu pentru ca nu tot timpul zambetul acela fericit si plin de culoare e si adevarat...am invatat si asta de la viata, sa pun o masca cand plang pentru ca altfel nu esti apreciat de persoanele care nu te cunosc, adica daca ceri mila nu primesti decat mila....si nu cred ca astfel iti castigi increderea in tine sau respectul de sine. Acum nu mai conteaza asta pentru ca un caracter il ai nu il poti dobandi cum cred altii... in viata poti invata doar cate ceva ca sa poti trai nu sa devi nemuritor fericit pentru ca nu exista si daca e sa aspiri la asa ceva te minti singur incercand sa traiesti intr-o continua euforie ceea ce intr-un final te departajeaza de cei din jurul tau si atunci vei lupta cu singuratatea.
Cuviintele sunt usor de spus... pot fi inflorite , despicate in patru insa niciodata nu e clar pentru ca mereu are o a doua semnificatie si acest lucru duce la barfa de zi cu zi ce poate fi amplificata sau transformata in o simpla discutie ce a doua zi e uitata.
E normal sa nu ne incredem in persoane straine insa totusi o facem. De ce? Pentru ca astfel castigam experienta si a doua oara vom cunoaste astfel de persoane ce nu ne vor binele foarte usor si le vom ocoli sau le vom infrunta cu zambetul pe buze. Chiar daca acum urmeaza sa spun un lucru ce ma contrariaza la ce am spus pana acum imi sustin parerile. Adica, uni oameni totusi nu se invata minte si repeta greselile, lucru ce nu il pot explica decat astfel...acele persoane au inima mare si cred ca omul se poate schimba...si astfel mor cu speranta in suflet pentru ca un caracter eu un caracter, pentru ca si atunci cand te tai pe pielea ta fina dupa ce ai mangaiat acel loc nu mai e la fel deoarece se simte rana. Iar un caracter ne defineste pe fiecare dintre noi si lucrul acesta nu se poate schimba decat intro alta viata.

Îngerul şi tu...

Îngerul meu îmi îndrugă mereu
Cum că tu nu eşti pentru mine şi
Trebuie să încerc să mă conving
Căci mai târziu va fi în zadar.

Flutură din aripile sale aurii spre cer
Îmi arată ce e bine
Dar ocolesc venirea lui cu dar
Şi încep să mint totul în jurul meu.

Încet, se deschide bolta albastră
Mă îneacă în nourii cenuşii
Şi încearcă să mă ademenească.

Iute se aruncă al meu înger rătăcit
Să mai salveze ce-a rămas
Din sufletul meu îmbibat în licoarea
Dragostei cu petale argintii...

O minune m-a salvat din neputinţă...

Eram orb…

Eram orb…
Alunecă-mi mâna
Spre lungul îndepărtat
Al munţilor, văilor înzăpezite
Să simţi culorile ca mine…

Eram orb…
Zdrobeşte-ţi palma
Pe chipul străveziu
Al meu şi-apoi al tău
Să simţi durerea cum urlă…

Eram orb…
Ridică-ţi degetele
Spre cerul minunat,
Încearcă, doar un pic;
Să simţi mângâierea, ce păcat…

Eram orb…
Atunci cândva
Când steaua-mi strălucea
Simţi acum, regret tot ce-a fost cândva…

Eram orb, cine pomenea!?

Gânduri neimportante…

1

Melancolic plutesc în gânduri,
Ascult focul foşnind
Ascuns în sobă,
Uimit de căderea nopţii.

Cerul mat se înveseleşte
Călătorind deasupra casei
Aducându-mi veşti smerite
Poluate de durere,
Ascultând noaptea cum pică
Ca roua de pe-o furnică,
Zbătându-se-n întunericul vag.

2

Cu sufletul în închisoare,
Uitat de el;
Ce-a aruncat cheia
Uşilor înzăpezite.
Marea adunare
Cuprinsă de spaima întunericului
Se aruncă-n pustietatea cuvintelor.

Acoperă-mi iluzia,
Năucită-n lume…
Scundă şi frumoasă,
Luminată-n amurg.
Deschizând porţile visării,
Te lasă să parcurgi,
Să zburzi,
Să răsuni şi să străluceşti,
În lumea-ntreagă
Urmărită de melancolia frunzelor,
Verzii de toamnă şi purpurii de vară.
Caută-mă iluzie! Vreau să te pătrund!

3

Mişună-n mintea mea acum
Un gând nestăpânit,
Unul frumos şi visător
El mă frământă mereu
Nici nu reuşesc, a uita totuşi
Chipul ce-l iubesc…
Mi-aduc aminte-n gând
Că toţi-l îndrugă mişeleşte.

Totul despre nimic...

Încerc să-mi revin dar nu mai pot fiindcă clipa visării se stinge-ncet iar eu trebuie să încep să trăiesc. Cuvintele mele nu mai au nici o valoare, iar gândurile toate sunt nimicuri pentru toată lumea. Încerc să nu dau de bănuit nimănui că nu mă mai cunosc iar toată lumea asta este o simplă glumă pentru mine. Arunc oricui speranţe dar nimic nu mă vede fiindcă sunt orbiţi de nimicul de mine.
Şanse către un vis de paradis are toată lumea, însă nimeni nu-l cunoaşte. Fiecare îşi doreşte să cunoască în felul lui chemarea, visul, speranţa, credinţa, viaţa, lumea. Orice înţeles are un adevăr. Culmea este că fiecare are o parte din adevăr, fie el bun sau rău, este interpretat greşit şi spus la infinit.
Zorii zilelor bântuite de clipe nimicite doar de-un simplu dor sunt mereu în curcubeul florilor doritori de polen. Vântul bleg se petrece împreună cu ploaia deasupra inimii pământului. Ciripitul păsărelelor oarbe se dezlănţuie folositor în favoarea cântecului frumos. Mişeleşte se strecoară vulpea roşiatică, cu ochii plini de venin spre culcuşul său. Orice plantă este zdrobită de un picior. Orice cuvânt este stâlcit de vorbitor.
Fiecare îşi doreşte să fie stăpân peste ceva, dar dacă acel ceva este stăpânul lui atunci acesta este înfuriat până la Dumnezeu şi înapoi.
Vii sunt toate, însă oarbe ne sunt unghiurile. Paşnic ne spunem unu, doi, trei, dar gândim total diferit din toate punctele de vedere, chiar dacă ne dorim cu disperare să avem aceleaşi idei. Aşteptarea te omoară în vise, în realitate, în toate. Nu mai vreau să aştept nimic în ceea ce ţine de viaţă.
Cureaua visării se zbate până când cineva o va rupe în nouă bucăţi şi apoi trebuie căutată. Una eşti tu, alta eu, următoarea curea este el, apoi ea şi aşa mai departe până când cineva ne va unii şi apoi vom putea trăii cu adevărat în realitate, până atunci doar visăm.
Speranţe deşarte se împrăştie prin toate părţile şi cuvântul nu mai are nimic de spus fiindcă are o prea mică amploare.
Viaţa asta este plină de plăceri dar de fiecare dată există neplăceri mai mari decât ele. Nu prea există o lume fără care să fie trăită doar de la început tot timpul. Această viaţă este într-o continuă schimbare de care nimic nu o poate face să fie perfectă. Totul despre nimic poate fi scris în nenumărate pagini spectaculoase însă fără sensul de care toată lumea ar putea depinde. Singurul lucru bun din această lume a fost, este şi va rămâne nesfârşit iubirea adâncă din ale noastre suflete. Această iubire este un fenomen pe care trebuie să-l aflăm cât mai detaliat dacă nu atunci ura o va înlocui neîncetat. Dacă ar exista un caiet cu modul de folosire al iubirii atunci nimeni nu ar mai greşi cu nimic faţă de persoana iubită şi astfel acea persoană care respectă acest caiet îşi va găsi iubirea mult mai repede şi o va iubi toată viaţă. Astfel singurul lucru este că nu există aşa ceva de care să depinzi şi astfel nu faci decât greşeli în faţa tuturor fără să-ţi dai seama.
Nu mai există impecabil, un suflet este mort atunci când începe cu adevărat să trăiască din iubire.
Toată lumea îl caută pe Făt-frumos dar nu-şi dau deloc seama că fiecare persoană are o personalitate şi acea personalitate nu ştie ce-i acela perfect aşa cum este acel făt pe care ni-l tot dorim, dar aberăm fiindcă fiecare vede din punctul său de vedere omul perfect, care nu există decât în mintea sa. Aşa deci noi nu ştim defapt ce ne dorim în final, ci doar visăm continuu la lucruri imposibile.
Mă scufund în cuvinte dar acestea nu par a fi decât nimicuri, singurul lucru pe care ar trecui să-l cred este şi va rămâne persoana din mine, care este singura fiinţă pe care sigur mă pot baza. Minunat, acum mă pot scălda în izvorul de lapte pur îmbălsămat cu petale roz de trandafir, miros cuprins de zare ce mă cuprinde acum când stau liniştită pe această petală numită viaţă. Culmea este că nimic în jur nu este făcut din bine ci doar cu puţin rău amestecat. Clipe de visare îmi provoacă gingaşe văile, mă lasă să le privesc cu ochii închişi şi să mă scald în ele până la fund pentru că realitatea încă doare.
Speranţe se simt în culori diferite pe toate sufletele. Mişcarea se smuceşte din ce în ce mai des fiindcă iubirea este parcă din ce în ce mai aproape de realitate, se îndeplineşte un vis la care de mult toată lumea visa.
Teribile vor fi toate cuvintele negative pentru un suflet îndrăgostit, plin de visare, de speranţe, de refugieri în depărtare spre o nouă lume, spre un nou ţel în viaţă, spre acea nouă realitate plină de iubire.
Toate cuvintele de pe această planetă nu fac atât cât se poate gândi un suflet atunci când Cupidon l-a săgetat, şi acesta s-a îndrăgostit de un altul. Iar acum tânjeşte după o sărutare, după o simplă mângâiere, un zâmbet chipeş, un corp zvelt şi atletic şi după o minunată mireasmă de floare de pe pielea de catifea a iubitei sale.
Se încearcă fără chibzuinţă în ale sale gânduri, încearcă să-şi arate toată dragostea dar nu se prea vede, şi deci el rămâne doar cu ale sale gânduri, cu ale sale ofuri, dureri şi amintiri stânjenitoare fiindcă nu ştie cum va putea vreodată să-şi arate dragostea faţă de persoana iubită; păcat fiindcă aşa dragoste privită de la un simplu suflet este imensă, colosal de frumoasă. Dacă stă tot timpul să se gândească cum va putea vreodată să îşi revină, doar să-i facă în ciudă printr-o simplă aventură nu va reuşi să o aducă la sufletu-i ci o va alunga departe, cum este o zare în noapte, plină de lacrimi, cugetate, pline de ofuri plânse şi smiorcăieli de viaţă. Chiar trebuie să suferi mult până să poţi fi văzut de ea, chiar trebuie s-o iubeşti ca să te poată iubi la fel. Dar nimic acum nu mai este adevărat fiindcă v-aţi găsit, şi sunteţi cei mai fericiţi şi mult prea iubiţi unul faţă de celălalt. Nu mai există suflet rău acum care să nu vă iubească, să vă dorească doar bine, şi tot aşa pe mai departe.
Existenţa unei neatinse cărţi este nesemnificativă fiindcă dacă va fi plină de stihuri, nimeni nu o va citi ci o va arunca departe în groapa de gunoi, la fel se va întâmpla şi dacă vor fi romane de creaţii pline de suspans, acţiune, dramă, ba chiar comedie fiindcă acum există o nouă sursă pentru cultură, un internet care să meargă bine şi nimic nu îţi mai trebuie de la viaţă, ci poate doar o palmă peste faţă fiindcă nu mai trăieşti ci eşti un robot în faţa monitorului. Nimic acum nu mai există fiindcă nu se mai poate arăta cum era înainte. Totul se înţelege diferit, fiecare are un alt punct de vedere şi astfel există mai multe feluri de păreri. Nu se mai deosebeşte binele de rău, sau răul de bine. Fiecare are în el o parte din adevăr, oricare ar fi el.
Natura a înzestrat pe fiecare cu câte o unealtă vie pe care ar trebui să o dezvolte, dar nu toată lumea îşi poate dezvălui adevărata unealtă şi şi-o dezvoltă pe cea care nu trebuie, şi astfel trăiesc o viaţă plină de necaz cu multă ură în jurul lor.
Ce-i viaţa? O durere continuă a unui suflet care plânge încontinuu fiindcă nu-i rezervă viitorul nimic bun, doar mult, mult, mult rău. Acest suflet este nimicit pe zi ce trece şi nimic nu-l poate face să se simtă mai bine deoarece această durere este foarte mare. Chiar dacă un sânge de-al lui este pe moare, acesta nu mai poate să-şi vină în fire decât lângă cineva care să-l aline şi să poată spune o vorbă care să nu-l mai facă să plângă. Oare de ce-i atât de rea viaţa? Chiar trebuie să sufere mereu cineva în aceasta? Oare de ce nu vede nici Dumnezeu care are grădina mare, că acest suflet nu a sărit gardul ci aduce multe frumuseţi în ea, inclusiv multă iubire de mamă, tată, bunic, fraţi şi bineînţeles iubita sa, marea sa dragoste, inima lui de-o viaţă, oare de ce?
Dumnezeu există! Şi nu grăiesc minciună, ieri s-a adeverit totul, când Acesta a arătat că-i pasă de sufletul iubit pe pământ. Acesta nu se arată vreodată, ci doar atunci când este foarte mare nevoie de El, atunci când este chemat de noi, atunci când plângi şi când te rogi cu lacrimi amare şi pline de suferinţă, metoda Lui este prin minuni, miracole. Atunci când nu mai ai decât puţină speranţă, Dumnezeu ţi-o redă înapoi fiindcă nu-i place să te vadă suferind.
Atunci când nu mai poţi gândi doar ce-i mai rău în viaţă, adică moartea, Dumnezeu face minuni pe acest pământ aducând sufletul înapoi, astfel umplând cu fericire şi speranţă suflete îndurerate. Şi nu cred că nu a făcut nimic pentru fiecare dintre noi, însă nu ne dăm seama decât în momente critice şi astfel noi Îl judecăm fiindcă aşa am fost făcuţi, să vorbească gura fără noi.
Gurile unor persoane te dor, dar în acelaşi timp nu-ţi pasă fiindcă poţi trăi şi fără ele, chiar mult mai bine. Totul în jur este împotriva noastră, şi cică-i pentru noi, că ei ne fac bine, dar nu-şi dau seama că defapt ne îndepărtează foarte mult de aceştia.
Toate florile din lume nu sunt întregi fiindcă sunt comparate cu un suflet zdruncinat.
Nimic acum nu mai poate ajunge pentru acel cineva, despre care eu tot vorbesc, deoarece tot este nimic, şi deci nimic nu este decât un nimic mai mic decât acest nimic.
Oare ce este interesant în această lume fiindcă eu nu mai găsesc nimic care să mă ducă în vise şi să mă plimbe deoarece încep să înţeleg absolut totul, încep să plutesc pe realitate… oare-i adevărat?

Fără rost... doar cade

A căzut un măr la vale....... el se îndreaptă într-o direcţie ce nu o poate singur opri.... un obstacol l-ar putea sfâşia, sau îndrepta într-o altă direcţie..poate mai bună sau mai rea însă nu ştie unde se poate opri.... acolo unde îşi găseşte locul poate fi un dezastru sau ..poate paşnic.....dar paşnic doar pentru puţin timp pentru că fie se strică, dezmembrează şi intră în pământ fie e mâncat de om...deci oriunde cade un măr e destinat tărânei prin orice mijloace ar încerca destinul să îl salveze. Asta e viaţa. Din acest motiv singurul ce îşi caută salvarea e omul. Omul încearcă să dezvăluie misterul. De ce suntem noi pe acest pământ e unul singur şi acesta e ca să căutăm adevărul. Tot ce găsim în răspunsurile care le afirmăm sunt doar iluzii pentru că încercăm să ne minţim şi să găsim un punct de echilibru ca să trăim. Singura noastră problemă e că suntem orbi, singurul dezavantaj cu care Dumnezeu ne-a dat pe pământ şi la ăsta trebuie să găsim defapt soluţia.
Stelele de pe cer nu sunt decat nişte licurici ai nopţii, însă atunci când suntem mici totul e parcă fantastic, ştim că acolo se ascunde un mare mister însă când anii trec aflăm că defapt acele stele sunt moarte de milioane de ani şi că ceea ce noi vedem cu ochiul liber nu e decât o simplă lumină ce încearcă să ne spună ceva. O lumină când se stinge, un suflet e ridicat spre cer. Oare chiar suntem orbi sau nivelul nostru de cunoştiinţe ne-a fost luat din cauza unei greşeli? Dumnezeu crede că prin moarte o să ştim totul... sau mai bine spus de ce există frica de ea...oare pentru că nu ştim ce se află dupa ea sau pentru că ne-am obişnuit cu viaţa într-un trup?! Şi atunci când eşti bebeluş când te loveşti te doare dar nu realizezi de ce... când eşti adolescent şi afli primul sărut, simţi fiori dar nu şti de ce.... şi atunci când visezi –încă o orbire a vieţii,iubirea- totul e aşa cum vezi doar tu şi când toată lumea îţi spune să te trezeşti tu nu înţelegi de ce.... tot timpul ceea ce e nou e frumos însă nu poţi niciodată şti ce ascunde cu adevărat mai departe şi asta cică se numeşte misterul care îl stăpâneşti dar... îţi spun eu că ori de câte ori te-ai naşte şi te-ai lovi, te-ai săruta pentru prima dată ai simţi fiorii aceia sau ai visa cu ochii deschişi tot la fel s-ar întâmpla, nu ai şti niciodată ce se petrece ci doar te-ai obişnui cu ideea şi a-i trăi mai departe într-o continuă developare a evenimentelor. Timpul e preţios spun uni pentru că dacă nu am avea timp să descoperim, să ne naştem şi apoi imediat să murim, totul parcă ar fi nimic, şi când spun totul nu mă refer la sensul propriu..... poate odată se va înţelege ce încerc să spun însă momentan tac.