Înger păzitor

Înger păzitor,
Curat şi zglobiu…
Poartă în a sa mână
Minunata Lui cunună.
În mâna care i-a mai rămas
Poartă un suflet treaz
Ce-l păzeşte de necuvântat
Şi-l răneşte de stâncile iubirii…
Dacă nu ar exista el,
Toate sufletele ar fi pierdute
Şi duse de valul tăcerii
În adâncul misterios al puterii.

Lucrează din plăcere,
Un înger lucid.
El îndrumă suflete,
Dar acestea nu-l aud;
Şi zboară fără aripi,
Plutind deasupra lor…
Călcând pe greşelile pământeşti,
Transformându-le în durere…
Şi încercând valsul iubirii
Să le preschimbe, fără temere.

O să ajung în cer...

Când voi ajunge în cer am să văd ce am greşit pe pământ. Dar chiar dacă şi acum le văd nu le pot accepta deloc. Oare de ce? O suferinţă mai mare decât cea de pe pământ nu există iar fiecare şi-o face cu mâna lui. Un mic sufleţel poate să rupă flori din a mea inimă doar făcându-mă să zâmbesc iar sufletul meu nici nu încearcă asta. Oare de ce? Speranţa că o să-i fie milă de mine cuiva s-a stins din momentul în care mi-am pierdut încrederea în ce am iubit eu mai mult.
Cuvintele potrivite la momente potrivite fac minuni.
Mi-a spus că sunt un înger, mi-a spus că deabia aşteaptă să mă vadă şi că nu vrea să piardă. Oare când o să fac o alegere nemărginită de necunoscut fără să-mi fie frică? E un bun gând adus de-un înger argintiu cu zale sclipitoare şi cu zâmbet de zeiţă la adresa-mi. Priviri de aur primesc în zori, şoapte de cristal am în amiază şi totul dăruiesc în noaptea albastră. Visez c-o să pot zbura dar deja zbor, îmi doresc să plutesc în necunoscut dar mă înec acum în el şi simpla dorinţă de libertate am spulberat-o şi transformat-o într-o dulce amintire cu gust amar.
Limita fizică a corpului este gândirea. Limita gândiri e universul. Limita universului îi mister.
E frumos gândul schimbării dar este destul de amăgitor în privinţa consecinţelor atacatoare. Mă doare gândul că am fost lovită de necunoscut cu acordul meu iar acum îmi pare rău. Dar şti cum e, nu ar trebui să-mi pară deloc rău în nici o privinţă pentru că asta e viaţa o curvă în satin galben cu flori în cap şi chip de pisică blândă.
Lumea se schimbă iar eu trebuie să fiu în rând cu ea căci nu vreau să trăiesc în trecut şi mai mult rău o să-mi fac astfel.
Când cerul zâmbeşte inima îmi tresare căci iubesc şi sunt iubită. Când cerul plânge inima e pustie că sufletul nu mai poate să zburde printre minunile dragostei.
Când cerul va sta în loc zâmbind mi-aş dori ca în acel moment să nu pleci de lângă mine căci eşti totul pentru inima mea.
Ochii tăi sunt aducători de liniştire-mi sufletească.
Îngerii zboară în cer căci viaţă încet mi se schimbă în bine. Doar unul stă şi priveşte această bucurie. Acesta săracul nu mai are o aripă căci şi-a rupt-o în momentul când eu am făcut acea alegere proastă în propia mea viaţă. Dar spune el : „A meritat!”; tot din aceste cuvinte spuse cu blândeţe am înţeles că mă iubeşte şi că-i frică să nu fiu rănită căci va fi şi el rănit la rându-i. Lacrimile sale mi-au spălat sufletul şi acum e limpede. Tot ce trebuie eu acum să fac este să fiu lângă el că are nevoie de mângâierea mea dulce şi de vorbele mele liniştitoare şi spuse cu drag.

Totul e trecǎtor....

Viaţa! Oare meritǎ vreun efort? Atunci când toatǎ lumea care te înconjoarǎ vrea sǎ îţi facǎ un bine, când defapt vor doar sǎ le fie bine, ..... cum ar trebui sǎ procedezi? Acestea sunt doar câteva întrebǎri care nu le mai pot stǎpâni.
Iubire! Ce e? Dacǎ e ceea ce gândesc eu atunci înseamnǎ cǎ nu am parte de ea... dacǎ e dezamǎgire continuǎ înseamnǎ cǎ... asta e oare!? Sincer în momentul ǎsta chiar nu mai am nevoie de ea.
Pierdere! Când o sǎ se termine? Sunt multe lucruri în lumea asta care ar merita şi ar fi timpul sǎ le explorez mai bine decât sǎ mǎ dezamǎgesc singurǎ.
Sinceritate! De aşa ceva nu am avut niciodatǎ parte.... doar de minciunǎ!
Speranţǎ! Un gram mereu e... dar eu nu mai am nevoie de ea pentru cǎ numai inimǎ grea îmi face.
Gânduri! Sunt prea multe pentru ca sǎ le ţin în minte, trebuie cumva aruncate în vânt, nu?
Cǎldurǎ! Acest subiect are multe enigme despre care chiar meritǎ sǎ vorbesc. Cǎldura sufleteascǎ a unui om se simte doar atunci când iubeşte, iar cel mai bine o simte acela care o primeşte şi chiar o simte. În aceastǎ cǎldurǎ poate fi vorba ori de sentimente profunde de dragoste, iubire desprinsǎ în toate sensurile vieţii. Însǎ mai greu e atunci când nu e simţitǎ aceastǎ cǎldurǎ pentru cǎ nu este înţeleasǎ. Dacǎ greşesc nu reproşez nimǎnui dacǎ mǎ contrazice fiindcǎ sǎ pǎşesc bine în viaţǎ trebuie sǎ fiu înţeleasǎ şi corectatǎ de principii şi experientǎ de viaţǎ.
Vreau un bine mǎcar atunci când simt cǎ mie bine pentru cǎ, poate exagerez dar nu mǎ simt bine niciodatǎ... de ce e atât de crudǎ uneori lumea, e bunǎ atunci doar când primeşte şi nu şi când dǎ?
Totul în viaţǎ e trecǎtor! Atǎt de multe ori am auzit cuvintele astea cǎ mǎ face chiar sǎ cred cǎ aşa şi este. Oare aşa greu e sǎ nu fie trecǎtor ...sǎ fie mereu?

Reverie

Stând aşa mi-am adus aminte de o poveste cu îngeri în care acest suflet pierdut se chinuia să ajungă în Rai. Acesta nu avea voie să treacă de Sfântul Petru deoarece toată viaţa lui trăită pe pământ a fost înconjurat numai de oameni care-i doreau răul. Nu reuşea niciodată să treacă de aceştia şi astfel a fost influenţat din multe puncte de vedere, precum a început să judece anumite persoane fără ca acestea să-i facă vreun rău sau să-l cunoască. Până într-o zi, când a cunoscut o persoană a cărui suflet îi era pur, era unul cald de femeie blândă a cărui cuvinte şoptite aduceau paradisul pe pământ. Dar acest om răutăcios nu a băgat-o deloc în seamă pentru că era orbit de propria-i răutate care i-a umbrit sufletul.
Atunci când sufletele acestea s-au întâlnit în rai s-a jucat o horă în cinstea lor, dar s-a destrămat atunci când iubirea a fost spulberată doar de-un cuvânt: „ Nu!”.
Eu din câte ştiam iubirea adevărată învinge totul pe acest pământ. Dar uite că nu toate aceste vorbe au valoare de adevăr pentru că aceşti doi îngeri nu s-au mai întâlnit. Chiar dacă aceştia şi-au făcut viaţa un iad pe pământ, nimic nu-i mai putea salva, doar o minune îi pot aduce pe amândoi în paradisul din curtea Raiului. Astfel, acea minune nu a mai apărut şi au rămas amândoi afară. La poartă s-au reîntâlnit şi s-au îndrăgostit nebuneşte unul de celălalt fără însă să mai poată salva ceva din păcatele pe care le-au făcut pe pământ. Şi-au petrecut eternitatea împreună fiind cele mai fericite suflete din acea perioadă.
Chiar dacă uneori stai să vină dragoste la tine nu o să apară pentru că şi ea te aşteaptă. Privind lumea de astăzi cum evoluează nu mai ai cum să-ţi dai seama care-i adevărata ta iubire şi astfel rămâi numai cu ură în tine, cu un sărut de lacrimi din partea ei. Nu ai cum să îţi mai recunoşti iubirea adevărată astfel nu mai ai cum să-ti petreci viaţa alături de-un înger. Chiar dacă în fiecare zi mor zeci de mii de suflete, stai şi te gândeşti cum mă gândesc eu acuma că ar fi mai bine să nu trăieşti deloc. Încerc acum să-mi revin din aceste valuri care-mi fură gândurile şi să gândesc pozitiv pentru că atunci când credinţa nu mai e, când iubirea dispare fi sigur că speranţa este.

IRONICE STRIGĂRI...

Cristaline sclipiri de argint zboară alături de tine,
Se îmbină într-o simplă şi bucuroasă zare
Când soarele redă zâmbetul în culoare,
Prin mii de raze scufundate-n mare...
Se aprinde totul în jurul tău ca flacăra-n sine.

Visezi să zbori cândva alături de-un înger,
Să plângi neîncetat cu mii de lacrimi de safir
Când gândurile se vor împlini, doar în cer
Vei putea să-ţi îndulceşti viaţa...

Limitele unui vis nemărginit şi colosal
Se îmbină în realitate
Dar nu te poate opri vreodată să le ai pe toate
Căci exişti într-o imensă singurătate
Care te macină...

Trandafirul vopsit, de-un roşu aprins, se îneacă
Poartă-un voal al amărăciunii,
Dar nu vei spune că nu vezi în tine viaţă
ci doar gânduri deşarte în adâncu-ţi...

Când eşti chemat, să spui şi tu de cei trei
Miraculoşi stăpâni, magi mincinoşi ai erei
Nu vezi decât un chip zdrobit de soartă.

Suflet distins

Pune mâna pe mine şi simte…
Inima îmi bate din ce în ce mai tare,
Tu mi-o pătrunzi doar cu privirea
Şi-mi şopteşti la ureche iubirea…

Degetele tale sunt aspre…
Când pe corpul meu alunecă
Mă fac să plâng de-un dor amar
Şi mă înnebunesc întruna…

Of iubire! De ce plângi?
Oare sunt eu de vină?
Dacă da, atunci iartă-mă
Pentru că nu am vrut nicicând
Să te fac vreodată să suferi…

Nu te pot vedea plângând,
Căci sufletul în mine se sparge
Ca şi-un pahar de gheaţă
Când nu eşti plin de viaţă!

Mă faci mereu să râd
Niciodată nu voi plânge,
Decât de fericire,
Pentru că eşti tu lângă mine.