Plimbându-mă prin centrul Timişorii, vrând să fiu liniştită, doar eu şi gândurile, mă aşez pe o bancă în faţa Catedralei şi mă minunez cât este de frumoasă şi la ora actuală această clădire.
Mă uit la ceas, era ora 12.11, cerul senin îmi elibera ochii plini de tristeţe iar vântul îi închidea pentru a uita faptul că trăiesc întro lume plină de ură. Încerc să îmi deschid ochii şi privesc din nou catedrala mitropolitană ce se zice că a fost construită pe piloni de lemn deoarece terenul era mai moale, interesant, şi observ că în vârful crucii stă un porumbel alb ce deschizându-şi aripile îşi ia zborul şi se opreşte deasupra staţiei de tramvai. Totul s-a întâmplat aşa de repede încât de abia am putut urmări cu privirea.
Mă ridic de pe bancă cu ideea de a urmări porumbelul şi observ că acesta mă aştepta, sosirea tramvaiului 6 în staţie la speriat şi zburând spre următoarea staţie m-am gândit ca ar fi bine să iau tramvaiul să îl pot urmări mai bine.
Urcându-mă neliniştită în tramvai deoarece mâ gândeam eu că poate fac o prostie că urmăresc acest porumbel, îl observ pe geam zburând fericit prin filele aerului, deasupra de copaciii din parcul central, a văzut că ochii mei îl ţintesc şi din acest motiv şi-a crescut viteza şi încearcând să dispară din vizorul meu, a reuşit. Acest lucru a pornit un fior de panică în stomacul meu fără să îmi dau seama de ce, parcă eram pierdută, nu mai puteam să văd nimic în jurul meu chiar dacă oamenii erau aşeza-ţi şi ei pe scaune şi doreau să ajungă la destinaţie, eu nu mai doream să ajung niciunde, doream să stau mereu în acel loc, pe acel scaun hibrid şi părăsit de viaţă.
Tramvaiul oprea în fiecare staţie, pe drum zăream fără bagare de seamă câte un loc cunoscut de toată lumea, un loc precum Statuia Maria, Nicolae Bălcescu. Dar toate erau în zadar, parcă eram goală fără nici un ţel, fără acel porumbel să mă ghideze în drumul meu, eram fără vlagă, pierdută în spaţiu.
Ajunsă la Sala Olimpia, mi-am adus aminte că aici a fost deschiderea la începerea noului an la facultate, frumoasă clădire şi amenajată în interior foarte elegant. Trecând de ea mi-am adus aminte că defapt trăiesc cu un motiv pe acest pământ doar că încă nu îl mai pot urmări fără un drum precis.
Fabrica de bere este o clădire monument în Timişoara, îmi aduc aminte că am fost la restaurant acolo acum câteva luni şi era foarte ţărăneşte amenajat, lucru ce pare foarte neapreciabil pentru Timişoara, un loc ce odată a fost numit „Mica Vienă” acum se destramă încetul cu încetul. Trecând de această clădire, tramvaiul parcă nu mai dorea să mai oprească, oamenii deja nu mai erau aceaşi care erau când am pornit din centru. Ajunsă la capătul liniei, în piaţa Traian, observ cum mă întorc din nou pe acelaşi drum şi îmi sare în ochii un lucru ce nu îl observasem până acuma, faptul că pe lângă tot ce am trecut până acum e parte din Timişoara veche-nouă, de spun aşa?! Pentru că istoria sa făcut lângă şi cu aceste clădiri minunate, atât azi cât şi în trecut.
Ajung din nou în centrul Timişorii, observ în staţie că mă aşteaptă cineva, era porumbelul alb pe care îl urmăream. Era acolo, mă aştepta, parcă nu a fost niciodată plecat, îşi curăţa aripile pentru un nou zbor, un zbor real.
Cobor din tramvai şi trec pe lângă el, salutându-l doar cu privirea mă aşez din nou pe bancă pentru a privi din nou minunăţia clădiri maiestuase numită azi Catedrala Mitropolitană din Timişoara.
Îmi refac drumul de azi în minte şi mă gândesc în sinea mea, oare de ce am încercat imposibilul în viaţă? Oare de ce nu am făcut drumul acesta fără să mă fi ghidat un porumbel? Oare de ce lumea din ziua de azi nu observă câtă istorie este în clădirile pe lângă care trec zi de zi!? Chiar pe nimeni nu interesează că cineva a pus suflet în asta, că cineva a lucrat să creeze ceea ce este azi Timişoara!?
Lumea în ziua de azi chiar este rea, îşi caută doar pentru ei supravieţuirea nu şi pentru cei de lângă, toţi sunt nişte orbi ce se ghidează cu un baston în viaţă şi mai dau şi sfaturi pentru a-i orbi şi pe ceilalţi.
Mai bine am căuta răspunsurile în natură decât să cerem răspunsuri de la orbi, nu vreau să fiu şi eu oarbă, vreau să cred că există dreptate în lumea asta şi adevăr. Vreau să cred că există iubire pentru oraşul nostru, ţara noastră şi devotament în ceea ce vrem să creăm sau să transformăm.
Mă uit la ceas, era ora 12.11, cerul senin îmi elibera ochii plini de tristeţe iar vântul îi închidea pentru a uita faptul că trăiesc întro lume plină de ură. Încerc să îmi deschid ochii şi privesc din nou catedrala mitropolitană ce se zice că a fost construită pe piloni de lemn deoarece terenul era mai moale, interesant, şi observ că în vârful crucii stă un porumbel alb ce deschizându-şi aripile îşi ia zborul şi se opreşte deasupra staţiei de tramvai. Totul s-a întâmplat aşa de repede încât de abia am putut urmări cu privirea.
Mă ridic de pe bancă cu ideea de a urmări porumbelul şi observ că acesta mă aştepta, sosirea tramvaiului 6 în staţie la speriat şi zburând spre următoarea staţie m-am gândit ca ar fi bine să iau tramvaiul să îl pot urmări mai bine.
Urcându-mă neliniştită în tramvai deoarece mâ gândeam eu că poate fac o prostie că urmăresc acest porumbel, îl observ pe geam zburând fericit prin filele aerului, deasupra de copaciii din parcul central, a văzut că ochii mei îl ţintesc şi din acest motiv şi-a crescut viteza şi încearcând să dispară din vizorul meu, a reuşit. Acest lucru a pornit un fior de panică în stomacul meu fără să îmi dau seama de ce, parcă eram pierdută, nu mai puteam să văd nimic în jurul meu chiar dacă oamenii erau aşeza-ţi şi ei pe scaune şi doreau să ajungă la destinaţie, eu nu mai doream să ajung niciunde, doream să stau mereu în acel loc, pe acel scaun hibrid şi părăsit de viaţă.
Tramvaiul oprea în fiecare staţie, pe drum zăream fără bagare de seamă câte un loc cunoscut de toată lumea, un loc precum Statuia Maria, Nicolae Bălcescu. Dar toate erau în zadar, parcă eram goală fără nici un ţel, fără acel porumbel să mă ghideze în drumul meu, eram fără vlagă, pierdută în spaţiu.
Ajunsă la Sala Olimpia, mi-am adus aminte că aici a fost deschiderea la începerea noului an la facultate, frumoasă clădire şi amenajată în interior foarte elegant. Trecând de ea mi-am adus aminte că defapt trăiesc cu un motiv pe acest pământ doar că încă nu îl mai pot urmări fără un drum precis.
Fabrica de bere este o clădire monument în Timişoara, îmi aduc aminte că am fost la restaurant acolo acum câteva luni şi era foarte ţărăneşte amenajat, lucru ce pare foarte neapreciabil pentru Timişoara, un loc ce odată a fost numit „Mica Vienă” acum se destramă încetul cu încetul. Trecând de această clădire, tramvaiul parcă nu mai dorea să mai oprească, oamenii deja nu mai erau aceaşi care erau când am pornit din centru. Ajunsă la capătul liniei, în piaţa Traian, observ cum mă întorc din nou pe acelaşi drum şi îmi sare în ochii un lucru ce nu îl observasem până acuma, faptul că pe lângă tot ce am trecut până acum e parte din Timişoara veche-nouă, de spun aşa?! Pentru că istoria sa făcut lângă şi cu aceste clădiri minunate, atât azi cât şi în trecut.
Ajung din nou în centrul Timişorii, observ în staţie că mă aşteaptă cineva, era porumbelul alb pe care îl urmăream. Era acolo, mă aştepta, parcă nu a fost niciodată plecat, îşi curăţa aripile pentru un nou zbor, un zbor real.
Cobor din tramvai şi trec pe lângă el, salutându-l doar cu privirea mă aşez din nou pe bancă pentru a privi din nou minunăţia clădiri maiestuase numită azi Catedrala Mitropolitană din Timişoara.
Îmi refac drumul de azi în minte şi mă gândesc în sinea mea, oare de ce am încercat imposibilul în viaţă? Oare de ce nu am făcut drumul acesta fără să mă fi ghidat un porumbel? Oare de ce lumea din ziua de azi nu observă câtă istorie este în clădirile pe lângă care trec zi de zi!? Chiar pe nimeni nu interesează că cineva a pus suflet în asta, că cineva a lucrat să creeze ceea ce este azi Timişoara!?
Lumea în ziua de azi chiar este rea, îşi caută doar pentru ei supravieţuirea nu şi pentru cei de lângă, toţi sunt nişte orbi ce se ghidează cu un baston în viaţă şi mai dau şi sfaturi pentru a-i orbi şi pe ceilalţi.
Mai bine am căuta răspunsurile în natură decât să cerem răspunsuri de la orbi, nu vreau să fiu şi eu oarbă, vreau să cred că există dreptate în lumea asta şi adevăr. Vreau să cred că există iubire pentru oraşul nostru, ţara noastră şi devotament în ceea ce vrem să creăm sau să transformăm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu